Era o dimineaţă friguroasă de octombrie, iar soarele avea să răsară abia peste o oră şi jumătate, dar eu eram deja îmbrăcat şi pregătit de plecare. Verificasem aparatul, trepiedul şi celelalte echipamente cu o zi înainte şi tot ce mai aveam de făcut era să-l aştept pe bunul meu prieten I.D. Teompa să mă ducă cu maşina la locul stabilit. De ceva vreme visam cu ochii deschişi la o scenă romantică pe peronul unei gări, o scenă tristă şi plină de melancolie, pe care doream să o surprind într-o fotografie. La vremea respectivă, nu-mi dădeam seama că nu aveam posibilitatea să fac ceea ce îmi propusesem, mai ales din motive tehnice, şi speram din toată inima că voi putea să transpun în realitate imaginea pe care o aveam în minte. După un drum cu ceva peripeţii, am ajuns în gara Şelimbăr şi am avut norocul să întâlnim acolo o doamnă impiegat foarte prietenoasă care a înţeles că nu suntem terorişti şi că tot ceea ce ne dorim este să facem nişte teste pentru o poză mai deosebită care urma să fie realizată cu altă ocazie. Chiar dacă s-a mirat puţin din cauză că am ajuns acolo la ora 05:30 dimineaţa, ne-a lăsat să montăm trepiedul între linii şi ne-a promis că ne va avertiza în cazul în care vreun tren ne va deranja activitatea.

N-am mai stat mult pe gânduri şi am început să facem testele, dar imediat mi-am dat seama că era mult mai greu decât îmi imaginasem. Nimic nu funcţiona şi am fost foarte dezamăgit. Se părea că totul fusese în zadar, iar fantezia mea fotografică trebuia să mai aştepte până să devină realitate. Prima reacţie pe care am avut-o, după nici 20 de minute de teste, a fost să plec acasă. Şi mare greşeală aş fi făcut, dacă n-ar fi fost I.D. Teompa să mă oprească. Dezamăgit fiind, nu observasem ce frumos se lumina şi felul în care soarele, ceaţa şi luminile de la semafoare se îmbinau perfect într-o imagine de o frumuseţe stranie. Am întors imediat aparatul în acea direcţie şi am început să declanşez. Fotografiile erau frumoase, dar totuşi ceva parcă lipsea. Deja devenisem relaxat, dezamăgirea trecuse şi îmi spuneam că oricum a meritat să mă trezesc aşa devreme. La un moment dat, m-am uitat instinctiv la ceas. Era ora 07:07. Am zâmbit. În câteva clipe, în depărtare am văzut un tren care se apropia cu viteză. Am reglat repede aparatul şi când momentul a fost prielnic am declanşat. Vreme de 8 secunde lumina s-a înregistrat şi am ştiut imediat cum am văzut imaginea că pentru această fotografie venisem de fapt acolo. De la dezamăgirea avută cu puţin timp în urmă, acum trecusem la o stare de bine şi eram foarte încântat de ceea ce realizasem. Pot spune că ora 07:07 a fost momentul decisiv în care toate lucrurile s-au aliniat perfect.

După ce trenul a trecut, am mai făcut câteva poze şi i-am mulţumit lui I.D. Teompa pentru tot ajutorul acordat şi pentru că nu m-a lăsat să plec acasă mai devreme. Aşa că l-am fotografiat şi pe el în decorul gării din Şelimbăr. Fără prezenţa lui aş fi ratat un cadru de care chiar şi astăzi sunt foarte încântat.

La o săptămână după aventurile noastre de la 5 dimineaţa, însoţit tot de I.D., am mers iarăşi la Şelimbăr, de data aceasta la o oră mai normală, cu intenţia de a-i dărui fotografia, tipărită la dimensiuni mari, doamnei impiegat care ne-a ajutat atât de mult în realizarea ei. Din nefericire, n-am mai găsit-o, dar i-am lăsat-o pe birou şi sper că s-a bucurat de ceea ce a rezultat în urma gestului ei frumos de a ne permite să fotografiem acolo.