De foarte multă vreme îmi doream să găsesc un loc în apropiere de Sibiu de unde să pot fotografia peisaje cu dâre de stele, fără să fiu nevoit să urc în creierii munţilor şi să rămân acolo peste noapte. Din păcate, un astfel de loc prielnic astrofotografiei şi cât mai lipsit de poluarea luminoasă generată de aşezările umane părea extrem de improbabil la o distanţă reznoabilă de oraş, mai ales că localităţile sunt apropiate între ele şi luminile stradale reduc mult vizibilitatea către cer. Şi dacă cu ochiul liber mai poţi zări câte o stea, cu aparatul foto setat pe o expunere lungă nu ai nicio şansă să înregistrezi altceva decât un cer galben sau vreun soi de “ciupercă” luminoasă deasupra oraşelor şi satelor, de parcă ar fi fost bombardate cu armament nuclear. După îndelungi căutări, în această vară, cu ajutorul prietenilor mei, am reuşit în sfârşit să găsesc un loc destul de prielnic fotografiilor cu dâre de stele şi să realizez câteva imagini care m-au bucurat la momentul respectiv.

Nu voi dezvălui locaţia exactă unde am făcut aceste fotografii pentru că este un loc ferit de rutele turistice şi nu aş vrea ca bădărănia aşa-zisei civilizaţii să-şi facă simţită prezenţa şi în acest loc unde te afli parcă în altă lume.

Împreună cu Teo, Adi, Dana, Dragoş şi Diana, am pornit într-o zi de 3 august, cu scopul declarat de a face “poze cu stele”, cum ne place nouă să ne referim la astrofotografie. Şi totul părea că nu va merge conform planului încă de la început. Erau ceva nori pe cer şi nu eram nici hotărâţi în ce direcţie ne vom îndrepta, având şi experienţa negativă a altor deplasări în care poluarea luminoasă sau vremea nefavorabilă ne-au încurcat complet intenţiile creative. Dar de data aceasta parcă am fost îndrumaţi spre un loc care ne-a fermecat de la început poate şi graţie apusului de soare la care am fost martori odată cu sosirea noastră acolo.

Un câine de la o stână din apropiere ne-a purtat de grijă pe toată perioada pregătirii echipamentului şi imediat a fost urmat şi de alţii pe care eu nu i-am fotografiat pentru că îmi păreau prea insistenţi şi chiar m-au cam stânjenit în găsirea celor mai bune locuri pentru montarea trepiedului. Dar odată cu lăsarea serii, am început să fotografiem chiar dacă stelele erau încă prea puţin vizibile şi lumina ambientală era prea puternică pentru expuneri foarte lungi. Aşa că ne-am rezumat la fotografierea apusului şi a unor baloţi de paie pe care i-am luminat cu lanternele.

Una dintre aceste fotografii mi s-a părut foarte nimerită pentru a o transforma în “cover photo” pentru profilul personal de facebook, iar la realizarea ei a contribuit întreaga echipă, chiar dacă regia mi-a aparţinut. Secretul ei constă în aşezarea câte unei persoane în spatele fiecărui balot cu o lanternă în mână pentru a lumina următorul balot. În acest fel am făcut fotografia dintr-o singură expunere şi relativ repede, odată ce toţi cei implicaţi s-au sincronizat aşa cum trebuie.

Fotografia cea mai neobişnuită a fost, fără îndoială, cea cu laserul verde îndreptat către cer. La realizarea ei am fost ajutat de Diana (model) şi de Adi (consultant de specialitate). Este realizată dintr-o singură expunere de aproximativ 15 minute în care aparatul a fost fixat pe trepied şi astfel a înregistrat lumina ambientală şi dârele de stele. Modelul a fost iluminat cu un blitz declanşat prin unde radio şi poziţionat în aşa fel încât modelul să apară doar ca o siluetă care speram noi că va semnăna mai degrabă cu un extraterestru decât cu o făptură umană. Iar laserul, pe care l-am câştigat la concursul Astrofoto 2012, a fost imobilizat pe butonul “pornit” pe toată durata expunerii, în aşa fel încât efectul să fie cel aşteptat. Când am văzut rezultatul pe ecranul aparatului foto, ne-am bucurat că am făcut bine calculele şi că totul a ieşit conform planului, după care ne-am delectat încă un timp cu splendidul spectacol al curentului de meteori Perseide, înainte de întoarcerea acasă. La final, cu toţii ne-am promis să mai revenim într-un asfel de loc atât de frumos şi de liniştit.