Fotografiez de 7 ani la FITS (Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu). În anul 2007 am avut acces la spectacole în calitate de voluntar, în anii următori ca fotoreporter al unor publicaţii locale, iar în ultimii ani doar din postura de amator, fără a avea vreo legătura de orice fel cu festivalul. Şi pentru că în toţi aceşti şapte ani, am primit mereu acreditări de presă din partea organizatorilor, dar pe blog nu am scris niciodată nimic, consider că e momentul să vadă şi lumina Internetului câteva dintre fotografiile pe care le-am făcut la FITS de-a lungul timpului.

Mi-aş fi dorit să fotografiez mai multe spectacole în interior (indoor), dar din păcate acreditarea de presă nu mi-a permis să intru în sălile de spectacol cu aparatul foto. Acolo au acces doar fotografii oficiali, angajaţi special să imortalizeze cele mai expresive momente oferite de actori spre desfătarea şi culturalizarea publicului. Totuşi, de câteva ori am reuşit să înşel vigilenţa sistemului de supraveghere şi să mă strecor şi în interior.

Alţii au fost mai îndrăzneţi ca mine şi au riscat mai mult pentru a surprinde imagini interzise fotografilor de presă, dar eu m-am mulţumit cu participarea la repetiţiile pentru premiera celebrului spectacol “Faust”, iar cu altă ocazie m-am deghizat pentru o zi în asistent al faimosului fotograf american Scott Eastman. La alte câteva spectacole de dans sau susţinute de companii japoneze lucrurile au fost mai relaxate, deci am avut din nou curajul să scot aparatul din geantă, fără a exista riscul să fiu evacuat din interiorul sălilor de spectacol.

Dar adevărata poveste de dragoste dintre aparatul meu de fotografiat şi FITS s-a întâmplat pe străzi, printre oameni, spectacole grandioase, lumini, sunete, freamăt şi emoţie. Fără vreo altă restricţie, am declanşat frenetic butonul obturatorului şi am capturat tot ce se putea. Eu şi, alături de mine, sute de oameni înarmaţi până în dinţi cu telefoane mobile şi aparate compacte. Lupta n-a fost deloc uşoară pentru că fiecare se credea îndreptăţit să prindă cel mai bun unghi, să surprindă momentul decisiv sau să fie cât mai aproape de miezul acţiunii. Recunosc că acreditarea agăţată cu mândrie la gât mi-a conferit un aer de superioritate şi măcar în mintea mea aveam senzaţia că pozele mele sunt mai bune ca ale lor. I-am şi împins cât colo pe câţiva şi le-am arătat ce aparat deosebit am eu. Noroc că era noapte şi nu au văzut.

Şi totuşi spectatorii nu au fost toţi aşa de răi precum îi vedeam eu în unele momente. Oare ce s-ar face FITS fără publicul entuziast care dă năvală la propriu în sălile de joc, dar mai ales în pieţele publice la grandioasele spectacole stradale? Iar eu ce evenimente aş mai fi fotografiat, dacă publicul n-ar fi existat? Nu mi-au trecut prin minte aceste întrebări chiar atunci, dar acum îmi dau seama că unele dintre cele mai dragi fotografii pe care le-am făcut în aceşti 7 ani de FITS sunt cu spectatori, cu oameni simpli, copii sau tineri entuziaşti surprinşi la concertele Holograf sau Voltaj.

Din nefericire, nu am loc într-un singur articol de blog să povestesc toate întâmplările pe care le-am trăit în cei 7 ani de FITS şi poate că nici nu are sens să fac acest lucru. Dar un îmi este clar, mi-a făcut mare plăcere să fotografiez spectacolele la care am participat şi, cu toate neajunsurile şi nemulţumirile pe care le-am mai avut, cred că nu mi-am pierdut timpul încercând să surprind imagini cât mai bune. Dacă am reuşit sau nu, las la aprecierea altora.

Şi cum finalurile sunt întotdeauna complicate şi dificile, mă văd în situaţia de a nu mai avea nimic de spus, de a nu putea nici măcar promite că anul acesta voi fotografia din nou la FITS. Poate că a venit timpul să mă opresc aici şi să mă ocup de alte subiecte. Poate că 7 ani sunt suficienţi. Dar probabil că, în cele din urmă, magia festivalului mă va face să scot aparatul de fotografiat din geantă şi iarăşi voi cutreiera străzile în lung şi-n lat în căutarea cadrului perfect şi a emoţiei autentice. De data aceasta, fără vreo acreditare, fără vreo aşteptare… Poate.