Ne apropiem cu paşi repezi de finalul unui nou an. Mai sunt puţine zile până la Crăciun, până la Revelion, până când, măcar în mod simbolic, o vom lua de la capăt cu noi speranţe, planuri şi dorinţe de mai bine. În Sibiu încă nu a nins, deşi prin alte locuri, şi mai ales la munte, iarna şi-a intrat în drepturi. Mi-ar plăcea să fac mai multe fotografii cu zăpadă şi fulgi de nea, dar deocamdată mai am de aşteptat. Motiv pentru care m-am gândit să scriu aceste rânduri şi să împărtăşesc câteva din fotografiile pe care le-am făcut în ultima vreme.

Lumina blândă a după-amiezelor de toamnă m-a inspirat în toată această perioadă şi chiar dacă nu am avut foarte mult timp la dispoziţie pentru a hoinări pe toate străduţele din centrul istoric al oraşului, fotografiile de suflet nu au întârziat să apară. Dar, la un moment dat, am simţit nevoia de o schimbare a decorului şi am călătorit spre alte locuri, în speranţa de a vedea peisaje noi şi de a reprinde flacăra pasiunii pentru fotografie.

Iar prima destinaţie a fost Tulcea. Am pornit cu trenul de dimineaţă, când încă soarele nu îşi făcuse apariţia pe cer şi o ceaţă groasă ca o nebuloasă cosmică învăluia întregul peisaj. Chiar dacă înaintam cu viteza melcului şi drumul până la porţile Deltei Dunării se anunţa mai lung decât un zbor până la New York, nimic nu m-a împiedicat să-mi imaginez că mă aflu într-o navă spaţială care străbate universul cu viteze mai mari decât cea a luminii. Iar la sfârşitul drumului, aş fi ajuns pe o planetă la fel de frumoasă şi de liniştită ca a noastră şi aş fi văzut apusul unui alt soare, departe de grijile cotidiene şi de frământările lumii.

Dar scurtul moment de reverie a trecut şi iată-mă ca prin minune din nou acasă. De data aceasta în Dumbrava Sibiului, învăluit de melancolie, de frunze cărămizii, de raţe care se plimbă agale pe luciul apei. Dacă aş fi fost poet, probabil că aş fi scris ceva memorabil inspirat de liniştea şi pacea locului, dar în schimb am început să fotografiez fără să cred neapărat că vreuna dintre fotografii se va dovedi excepţională. Până la urmă, cred că nu e bine să facem lucruri doar pentru faimă sau pentru a fi lăudaţi sau pentru a ajunge cei mai buni. Poate că e nevoie să mai facem şi ce ne place nouă, fără a aştepta recompense de orice fel.

Putem să călătorim nu doar în locuri precis marcate pe hartă. Există voiaje şi spre locuri care se pot afla peste tot şi nicăieri în acelaşi timp. Sau doar în imaginaţia noastră. Prin fotografie putem face ca lucrurile să fie aşa cum le interpretăm noi. Este la alegerea fotografului ce anume decupează din realitate şi ce decide să nu arate sau să ignore. Uneori un detaliu poate exprima mult mai multe lucruri decât un peisaj plin de informaţii şi de elemente. O lume restrânsă, minimalistă, greu de observat, are o infinită putere de a evoca un sentiment universal valabil şi atât de familiar nouă. Rămâne totuşi la aprecierea privitorului, dacă aceste lumi abstracte îl pot face să simtă măcar o părticică din emoţia experimentată de fotograf în momentul când a apăsat declanşatorul.

Şi pentru că sunt sigur că mulţi dintre voi sunteţi poate mai interesaţi în legătură cu aparatul şi obiectivele pe care le folosesc atunci când fotografiez, decât să-mi citiţi poveştile, am decis să le deconspir astăzi. Este vorba despre un Canon EOS 5D Mark III cu 3 obiective vechi pe montură M42: Carl Zeiss 35mm F/2.4 Flektogon MC, Pentacon 135mm F/2.8 şi Helios 44M-4 58mm F/2. Mai folosesc uneori un Canon EOS 20D şi un obiectiv Tamron 28-75mm F/2.8. Toate fotografiile din acest articol au fost realizate cu obiectivele vechi, cu excepţia uneia singure, la care am folosit obiectivul Tamron. Poate vă întrebaţi de ce folosesc aceste obiective vechi şi imperfecte pe un aparat atât de bun şi de intens mediatizat. Iar răspunsul este simplu: pentru că le am deja şi au un caracter aparte care cu greu poate fi egalat de obiectivele moderne oricât de perfect ar fi ele construite. De asemenea, focusul manual şi faptul că am nevoie de timp pentru a regla toate setările, mă face să lucrez mai aproape de stilul epocii filmului fotografic şi să nu mă las purtat de valul declanşării fără niciun pic de discernământ. Prefer să realizez puţine fotografii şi să gândesc mai mult, atât cât pot, decât să fac poze în neştire la subiecte neinteresante numai de dragul de a-mi etala aparatele şi obiectivele scumpe şi la modă.

Şi iată că a venit vremea să punem punct călătoriei noastre de astăzi printre fotografii, aparate şi obiective. Până data viitoare, eu zic să lăsăm la o parte melancolia de toamnă şi să ne bucurăm cum se cuvine de sărbătorile de iarnă şi de frumuseţea acestui anotimp atât de special. Iar dacă vom avea un Crăciun plin de zăpadă cu atât mai bine, pentru că atunci cu siguranţă voi putea găsi un pretext pentru a fotografia şi a scrie din nou câteva rânduri aici.