Nu am cunoştinţe vaste în domeniul astronomiei, dar întotdeauna mi-a plăcut să privesc cerul, să-mi pun întrebări despre locul nostru în univers, despre ce ar putea însemna toate lucrurile acestea incredibile pe care le putem vedea acolo sus, într-o noapte întunecată. Iar când am descoperit fotografia, inevitabil mi-am dorit să surprind frumuseţea boltei cereşti în cadre cât mai artistice. Dar repede am realizat că nu e atât de simplu. Iar cel mai mare duşman al acestui gen de fotografie e poluarea luminoasă. Abuzul de lumină artificială care nu-l mai lasă pe om să privească spre cer. Din fericire însă, de curând am avut parte de un eveniment astronomic vizibil în timpul zilei, o eclipsă parţială de soare.

Nu-mi propusesem să o fotografiez şi m-aş fi mulţumit doar să o privesc prin ochelarii speciali de eclipsă, dar s-a ivit o oportunitate neaşteptată. Un strat relativ subţire de nori a acţionat ca un filtru solar natural şi astfel am putut obţine câteva imagini ale rarului fenomen.

Am fost entuziasmat de “reuşita” mea fotografică, până când am deschis omniprezenta reţea de socializare Facebook şi am putut vedea deja publicate o grămadă de fotografii cu eclipsa, realizate de mulţi dintre cunoscuţii mei. Evident, toată lumea părea deja extrem de încântată de imaginile postate, chiar dacă multe dintre ele nu erau neapărat foarte reuşite. M-am gândit atunci că nici fotografia mea nu era prea grozavă. Dintr-o dată nu mai era unică, nu mai părea ceva deosebit. Era doar o banală imagine cu eclipsa de soare fotografiată printre nori, la fel cum reuşiseră numeroşi alţi fotografi sau oameni care nici măcar nu au pretenţia de a fi numiţi fotografi.

Am resimţit aproape instantaneu un sentiment de profundă inutilitate şi izolare, şi orice gând fugar pe care l-aş fi putut avea de a publica şi eu poza cu eclipsa s-a evaporat imediat. Apoi, mi-a trecut prin minte ceva şi mai înfricoşător. Dacă cumva toate fotografiile mele sunt “fotografii cu eclipsă”? Adică sunt fotografii neinteresante şi totodată eclipsate de mulţimea inimaginabilă de imagini pe care le generează omenirea în fiecare zi. Nu cumva toate grijile pe care mi le fac pentru o compoziţie cât mai bună, pentru o prelucrare aproape de perfecţiune şi o expunere adecvată, sunt inutile şi oricum privitorii nu înţeleg mare lucru?

Din păcate, nu am încă un răspuns definitiv la aceste întrebări, dar observ doar că fotografii de succes ai vremurilor noastre nu-şi bat capul cu asemenea dileme filozofice. Nici măcar nu au eleganţa de a respinge anumite laude exagerate din partea unor indivizi care nu au habar de fotografie, dar pozează în mari specialişti şi critici. Singurul lor scop e să “ajungă cineva” indiferent de mijloacele folosite, chiar dacă asta înseamnă să-şi trădeze propriile convingeri şi credinţe. Şi astfel, ajungem mereu la o situaţie identică cu cea din basmul lui Hans Christian Andersen, “Hainele cele noi ale împăratului”.

Dar indiferent de realităţile triste pe care le întâlnim la tot pasul, care se extind în multe domenii de activitate, nu doar în cel al fotografiei, cred că fiecare dintre noi are datoria să nu contribuie şi mai mult la propagarea relelor obiceiuri. Să nu uităm că întunericul şi umbrele adânci nu sunt decât o stare temporară. Lumina întotdeauna găseşte o cale să pătrundă în cele mai ascunse locuri. Uneori chiar şi în inimile împietrite ale oamenilor.