Cineva m-a întrebat de curând de ce nu fotografiez mai des oameni. Nu am știut ce să-i răspund. Mă luase complet prin surprindere și nici măcar nu mă gândisem vreodată că într-adevăr, de ceva vreme, evitam să îndrept aparatul de fotografiat spre ochii semenilor mei. După câteva zile în care am reflectat asupra acestei dileme am ajuns la o concluzie care suna cam așa: “oamenii sunt greu de mulțumit, nu e deloc ușor să le faci fotografii care să-i înfățișeze așa cum sunt cu adevărat și în același timp lor să le și placă.” Așa că am preferat să evit pe cât posibil subiectele umane în fotografiile mele. Și am ales să focusez obiectivul spre stele, flori, peisaje, lucruri mai mult sau mai puțin abstracte, iar daca un om mai apărea și el în cadru mă asiguram să fie cât mai impersonal cu putință, sub formă de siluetă sau la o distanță suficient de mare încât privitorii să nu îl poată recunoaște.

Dar nu a trecut mult până să-mi dau seama că greșeam. Chiar și în cele mai nefaste momente ale lor, oamenii pot fi frumoși. Și cu toate că, spre deosebire de celelalte lucruri existente în natură, sunt singurii capabili să dezamăgească și să înfăptuiască răul, o lume fără ei ar fi lipsită de orice farmec și chiar de neimaginat.

Așadar, problema eram eu. Nu mai vroiam să fotografiez oameni pentru că nu îmi mai plăcea să fiu în preajma lor. Orice conversație mi se părea lipsită de sens, iar vorbele goale doar un zumzet inutil menit să tulbure liniștea gândurilor. Aș fi preferat oricând o plimbare solitară în mijlocul naturii în locul participării la vreun festival unde se adună mulțimi mari de oameni. Și mai era ceva. Fericirea aparentă a celorlalți mi se părea de-a dreptul chinuitor de fotografiat.

Dar la orice eveniment aș fi participat, mereu observam oameni triști, gânditori, care deși se aflau în mijlocul veseliei generale, păreau că sunt cu mintea în cu totul alt loc. Iar mie aceștia mi se păreau cei mai fotogenici. Mă întrebam mereu oare la ce se gândesc, ce anume îi preocupă? Și doar pe ei mi-aș fi dorit să-i fotografiez. Uneori știam sau măcar bănuiam ce e în sufletele lor, iar când mă uitam ulterior la fotografiile cu ei, retrăiam sentimentele lor din acele momente, pe care credeam că le înțeleg atât de bine.

Copiii mi se păreau cei mai expresivi, mai ales datorită inabilității lor de a-și falsifica adevăratele trăiri. Întotdeauna își exprimă sentimentele întocmai cum sunt ele, fără vreo teamă de ceea ce s-ar putea întâmpla și fără a lua în calcul consecințele. Iar cel mai greu pentru un copil este să se simtă exclus. Să stea pe margine și să se uite la alții mai norocoși cum se joacă în locuri care lor le sunt inaccesibile din cauză că nu au avut șansa de a se naște într-o familie mai înstărită. Aș fi vrut să pot face mai mult pentru ei decât o simplă fotografie, dar am fost prea ocupat cu imortalizarea unor lucruri frumoase aflate la câțiva metri mai încolo.

Cred că ar mai fi multe de spus despre oameni și despre refuzul meu de a-i fotografia o bună perioadă de timp, dar am să mă opresc aici. Totuși, în clipele în care am surprins imaginile de mai sus și multe altele pe care nu le voi face publice aici, am înțeles că reticența mea era total nejustificată și că o lume fără oameni ar fi cu adevărat o lume fără culori.