Momentele deosebite, demne de a fi surprinse într-o fotografie, apar atunci când te aştepţi mai puţin şi adesea e nevoie de un efort considerabil pentru a le vedea şi a le memora pentru eternitate. De cele mai multe ori, avem prea puţin timp şi o prea mică disponibilitate pentru a le simţi cu inima. Trecem grăbiţi pe langă ele şi ne gândim la cu totul altceva, fără a observa miracolul de lângă noi. Aşa mi se întâmplă şi mie de multe ori. De cele mai multe ori. Totuşi, au existat şi clipe când am înfruntat unele dintre cele mai ispititoare comodităţi şi astfel am fost pus în situaţia de a a fi părtaş la lucruri minunate şi de a le şi fotografia.

Participarea la Astrofoto 2015 mi-a oferit posibilitatea de fi prezent vreme de trei zile, alături de alţi astrofotografi din ţară, la Pensiunea Runcu Stone, acolo unde am asistat la un curs de astrofotografie tehnică şi unde ar fi trebuit să observăm bolta cerească şi să facem multe fotografii de specialitate. Din păcate, planurile noastre au fost complet date peste cap de vremea nefavorabilă.

Un plafon jos de nori ne-a ţinut mai mult în interior şi astfel, în loc de observaţii astronomice, am avut parte de multe partide de biliard în compania celorlalţi participanţi la eveniment. Şi chiar dacă cerul era mereu plumburiu, vântul bătea cu putere şi afară temperatura era destul de scăzută, ne-am făcut curaj într-una din zile şi am ieşit la o scurtă drumeţie în apropierea pensiunii. Dar peisajul era oarecum cenuşiu şi în ciuda frumuseţii deosebite a locului, oportunităţile fotografice păreau nule. Ajunsesem să mă gândesc că îmi luasem degeaba aparatul cu mine şi că oricum nu voi fotografia nimic interesant. Bineînţeles că nu aveam dreptate, după cum urma să aflu imediat. Un copac pe care îl ignorasem total când trecusem prima oară pe lângă el, mi se înfăţişa acum dintr-o cu totul altă perspectivă. Evoca exact starea de spirit în care mă aflam şi atmosfera închisă a acelei zile.

În ultima noapte a şederii noastre la Pensiunea Runcu Stone, s-a întâmplat ceva la care nu ne-am mai fi aşteptat. Dintr-o dată cerul s-a limpezit şi am putut vedea stelele. Eu le-am văzut însă de la fereastra camerei mele. Era trecut de miezul nopţii şi nu m-am mai încumetat să ies afară alături de ceilalţi. Am adormit, dar nu înainte de a-mi pune ceasul să sune la ora cinci, pentru că speram să mă trezesc şi să văd o frumoasă conjuncţie planetară pe cerul dimineţii. Dar somnul e tare dulce la ore matinale şi e cumplit de greu să te urneşti din pat. Aşa am păţit şi eu. Chiar dacă alarma a sunat, nu m-am putut elibera din lumea viselor. Din fericire, Valentin Grigore, preşedintele SARM şi organizatorul expediţiei de la Runcu Stone, a început să strige cât îl ţinea gura să ne trezim. Şi astfel mi-am luat inima în dinţi şi am învins comoditatea patului călduţ, lucru pe care nu-l regret nicio clipă pentru că am fost martor la cel mai frumos răsărit de soare pe care l-am văzut vreodată.

Pe un frig năprasnic, la -15 grade Celsius, când foarte puţini oameni mai puteau fi zăriţi pe străzi, mai ales că nu trecuse mult de la petrecerea de Revelion, am hotarât să fac o plimbare prin oraş, însoţit doar de aparatul meu de fotografiat. Nu-mi place deloc frigul şi poate că o alegere mai logică ar fi fost să stau în casă, dar deja ştiam că Sibiul are un farmec aparte atunci când e aproape pustiu. Zilele acestea sunt tot mai rare acum, de când operatorii culturali finanţaţi de primărie se întrec cu organizarea de festivaluri din ce în ce mai sofisticate şi care atrag tot mai mulţi turişti. Am hoinărit pe străduţe şi pe mari bulevarde până aproape de apusul soarelui, când în faţa mea s-a desfăşurat o scenă deosebită. Un om urmat îndeaproape de câinele lui apăruseră parcă de nicăieri în faţa mea. Câinele m-a simţit şi s-a oprit imediat. Atunci am îngheţat… clipa.

A doua zi, însă, era să îngheţ la modul concret în propria casă din cauza unei pene de curent. Nu mai funcţiona centrala termică, lumină nu mai aveam, televizor şi Internet nici atât. Am aflat că era vorba de o avarie la un transformator din apropiere şi că se încerca deja de câteva ore remedierea ei. Răbdarea mea ajunsese la limită când deodată, ca prin minune, revine electricitatea, dar la o intensitate mult mai mică decât de obicei. Becurile de abia pâlpâiau, iar aparatele electrocasnice tot nu funcţionau. Din fericire, mai aveam ceva baterie în aparatul de fotografiat şi în ciuda frigului şi nervilor provocaţi de pana de curent, am început să fotografiez filamentele becurilor, în jurul cărora nu s-ar fi putut vedea detalii în condiţii normale.

Aşadar, pentru a surprinde toate aceste fotografii pe care le-am împărtăşit cu voi pe parcursul rândurilor de mai sus, am fost nevoit să înfrunt vremea închisă, comoditatea, frigul şi nervii provocaţi de lipsa electricităţii. Şi lista piedicilor şi inconvenientelor posibile poate continua la nesfârşit. Important este însă, pentru noi toţi, să nu ne lăsăm pradă demonilor noştri interiori şi să ne depăşim mereu limitele, pentru că doar aşa vom avea parte de amintiri frumoase şi de mulţumirea că am trăit mai mult decât nişte simple clipe îngheţate ale amorţirii noastre.