Cu mult timp în urmă, imediat după ce reuşisem să promovez examenul de bacalaureat, nu aveam nicio idee în legătură cu ceea ce ar trebui să fac mai departe. Mă gândeam să urmez o facultate la fel ca restul colegilor de liceu, dar nu eram deloc hotărât pe care dintre ele să o aleg. Îmi plăceau multe discipline de studiu, dar nimic nu mă fascina într-atât de mult încât să pot lua o decizie lipsită de posibile regrete. Degeaba mă imaginam în fiecare zi în postura de avocat, inginer, critic literar sau specialist în computere, pentru că toate fantasmele se năruiau implacabil la ieşirea din starea de reverie.

Angoasa devenea tot mai mare pe măsură ce termenul limită se apropia, iar mie îmi era tot mai clar că la un moment dat trebuie să mă decid asupra uneia dintre facultăţi, deşi mi-ar fi plăcut să pot opri timpul şi să nu mai fiu nevoit să fac nicio alegere.

Eram un fel de Mr. Nobody şi credeam că atâta vreme cât nu aleg nimic, totul este posibil. Dar abilităţile mele de a păcăli legile universal valabile ale timpului şi spaţiului şi-au atins şi ele limita, aşa că m-am îndreptat mai mult instinctiv spre Facultatea de Jurnalistică. Acolo m-am pregătit serios timp de patru ani pentru a deveni ziarist, om de radio şi vedetă de televiziune. Alături de colegii mei, visam cu ochii deschişi la o lume mai bună, la o presă onestă şi neaservită niciunor interese politice sau economice. Credeam că generaţia noastră va reuşi să schimbe ceva şi ne imaginam cum, peste un număr de ani, mass-media din România avea să ajungă la standarde nemaivăzute.

Dar aşa cum bine observăm acum, acest lucru nu s-a întâmplat şi are şanse tot mai mici să devină cândva realitate. Jurnaliştii serioşi şi pasionaţi sunt tot mai rari, iar presiunile exercitate asupra lor sunt din ce în ce mai mari, astfel încât întâlnim astăzi în mediul online tot mai multe articole cu titluri înşelătoare şi conţinut irelevant. Cititorilor a început deja să le placă să fie păcăliţi şi manipulaţi de tot felul de pseudo-ştiri ambalate mai mult sau mai puţin frumos. Aşadar, îmi cer iertare celor care, citind titlul acestor rânduri, au crezut că voi scrie ceva despre alegerile locale şi despre opţiunile mele politice.

Cum nu mi-am putut găsi locul în presă, am fost pus din nou în faţa unei alegeri. Şi anume, aceea de a lucra pe cont propriu ca fotograf sau de a mă angaja într-o fabrică germană de la marginea oraşului. După multe frâmântări, am ales fotografia şi, vreme de mai mulţi ani, am imortalizat mai ales nunţi, dar şi alte evenimente care mi-au asigurat supravieţuirea. Nu peste mult timp însă, am aflat că nu e uşor să lucrezi singur într-un domeniu creativ precum fotografia, pentru că ceea ce ieri părea o idee inovatoare, astăzi este doar un clişeu. După o vreme, oricât de sclipitoare vor fi ideile tale, vei observa că toată lumea le-a copiat, iar unii mai abili în arta afacerilor, vor câştiga mult mai mult decât tine de pe urma lor.

Mai repede decât aș fi crezut, a venit însă o zi în care am avut de făcut o nouă alegere. Să fotografiez sau nu un turneu de tenis? Banii care mi se promiseseră nu mă prea tentau și nici nu aveam experiență în a documenta vizual evenimente sportive. Ca de obicei, m-am gândit mult, dar până la urmă inima a învins rațiunea și am acceptat. Ulterior, am ajuns să lucrez ca antrenor de tenis tocmai la acel club sportiv. E drept că experiența competițională din turneele de juniori, la care participasem ca jucător cu ani în urmă, a făcut tranziția mult mai ușoară de la fotografie spre tenis de câmp.

Şi pentru că astăzi sunt adevăratele alegeri şi probabil vă grăbiţi cu mic cu mare spre secţiile de votare, am să mă opresc aici din scris, dar cu promisiunea fermă, pe care o voi respecta întocmai precum candidaţii de pe buletinele de vot, că în mandatul următor voi publica articole mult mai interesante decât acesta.