Aşteptarea devenea tot mai apăsătoare. Trecuse atât de mult timp de când făcusem prima fotografie şi nu aveam nici măcar o singură certitudine cu privire la rezultatul final. Tot felul de întrebări mi se rostogoleau prin minte cu o repeziciune ameţitoare. Oare calculasem bine expunerea? Nu cumva s-a voalat filmul? Am focalizat corect? Oricum nu va ieşi nimic, îmi spuneam. Filmul este expirat de 20 de ani. Totul va fi alb sau negru. Nicio nuanţă intermediară. Aproape că nu îmi mai aminteam nici ce anume fotografiasem în decursul celor aproape şase luni de când încărcasem filmul în aparat. O stare de tensiune indefinită mă cuprinsese şi chiar dacă, în general, obişnuiam să mă mândresc cu răbdarea mea, simţeam că aceasta mă părăsise complet.

Îmi tot spuneam că e mult mai simplu cu un aparat digital. Faci fotografiile, le vezi imediat, apoi le descarci în computer şi le prelucrezi. Dacă îţi mai şi pui mintea la contribuţie puţin, poţi să-ţi corectezi eventualele greşeli fără ca nimeni altcineva să mai afle. Dar niciunul din aceste gânduri nu îmi era de niciun ajutor acum când aşteptam ca filmul să fie developat. Şi de la atâta anxietate aproape uitasem… erau de fapt două filme şi şansele erau mari ca măcar pe unul dintre ele să fie vreo imagine reuşită.

Nu mai fotografiasem pe film de mai bine de 10 ani. Mirajul digital mă cuprinsese şi mi se părea complicat să mai fotografiez în sistem analog. Dar oarecum plictisit de tehnologie şi pentru că mai aveam încă în frigider un film alb-negru Agfa APX 100 Professional de 24 de cadre, mi-am zis că nu ar fi tocmai o idee rea să-l încarc în vechiul meu aparat rusesc Zenit şi să ies pe străzi pentru o altfel de fotografie.

Credeam că în câteva zile voi termina filmul şi apoi îl voi duce undeva în Sibiu la developat, dar repede aveam să constat că mă înşelasem amarnic. Atunci când lucrez cu aparatul digital nu am nicio problemă în a declanşa de 24 de ori într-un interval de timp foarte scurt şi nu mă deranjează neapărat dacă toate fotografiile sunt ratate, deşi nu sunt genul care să fotografieze în neştire. Dar felul în care am reacţionat, când ştiam că sunt atât de limitat ca număr de cadre, m-a suprins total. Zile întregi mergeam cu aparatul legat de gât fără să fac nicio fotografie, pentru că nimic nu mi se părea demn de a fi imortaliazat pe emulsia argentică. Iar când credeam că nu mai am nicio idee şi eram total indecis şi lipsit de inspiraţie, o vizită neaşteptată de departe mi-a dat un imbold nesperat în a duce la bun sfârşit ceea ce începusem.

Sosiţi la Sibiu pentru doar două zile, bunii mei prieteni Virgil şi Theo m-au molipsit cu entuziasmul lor. În special Virgil, care îşi redescoperise relativ recent pasiunea pentru fotografia pe film, şi care mi-a făcut cadou un Kodak Tri-X 400, pe care mi l-a şi încărcat într-un aparat Canon AT-1 pe care nu-l mai folosisem de foarte mult timp. Alături de Virgil, am cutreierat în lung şi în lat străzile oraşului şi parcă nu mi s-a mai părut atât de greu să fotografiez pe film, chiar dacă în sinea mea încă credeam că rezultatele finale, pe care urma să le văd abia după developare, vor fi toate nişte “gogoşi”.

Prinsesem tot mai mult curaj şi mi-am spus că aş putea încerca să fotografiez pe film chiar şi noaptea. Iar o bună ocazie a fost o proiecţie de “video mapping” din timpul Festivalului Internaţional de Teatru de la Sibiu. M-am limitat la doar două cadre şi mi-am zis că e o adevărată nebunie să fotografiezi un spectacol atât de colorat în nuanţe de alb şi negru. Dar deja nu îmi mai păsa de rezultat şi imaginaţia îmi zburda nestingherită.

Mă visam un mic Robert Doisneau, ale cărui imagini, atent studiate într-un album primit de ziua mea de la Daniel, mă inspiraseră peste măsură. Acum nimic nu mai conta. Redescoperisem bucuria de a fotografia pe film şi aveam speranţa că până la urmă totul va fi bine. Cadrele se consumau unul câte unul şi mă apropiam tot mai mult de final.

Lunga aşteptare luase sfârşit. Cei de la Alkimik îmi developaseră cele două filme. Am deschis e-mailul primit de la Teo, cel care mi-a dus filmele la procesat, la Bucureşti, şi am constatat că fotografiile erau toate aşa cum speram să fie. Făcusem şi mici greşeli, dar aşa e când fotografiezi în sistem analog. Imperfecţiunile au şi ele farmecul lor. Aveam încă emoţii în legătură cu ultima fotografie, cea la care ţineam cel mai mult, pentru că nu ştiam dacă filmul avansase doar pe jumătate sau complet. Dar totul era bine…

Nu cred că voi mai fotografia pe film de acum înainte, deşi a fost o încercare tare frumoasă care mi-a amintit de anii facultăţii, când aparatele digitale erau încă foarte rare şi neperformante. Totuşi, a fost o experienţă minunată de care îmi voi aminti mereu. Într-o lume grăbită, în care lucrurile se întâmplă într-o viteză uneori ameţitoare, a fost chiar deosebit să mai experimentez cum era odată pe când făceam totul în tihnă şi simţeam atât de profund emoţia aşteptării şi anticipării… Pentru mine a fost probabil ultima rolă de film. Pentru alţii va fi poate un nou început.