În urmă cu exact şase ani, într-o superbă duminică a începutului de primăvară, mă aflam pe locul din faţă al unei maşini, undeva aproape de centrul oraşului Cisnădie şi făceam o poza simplă şi total neinteresantă. Dar acea poză inspidă avea un atribut special. Urma să fie prima dintr-o serie de 182 de imagini pe care le-am capturat, zi de zi, vreme de aproape şase luni calendaristice. Maratonul meu fotografic urma să se încheie în prima zi a lui octombrie sau cel puţin aşa îmi imaginasem, pentru că era greu de crezut că voi putea duce la bun sfârşit ceea ce îmi propusesem. Pentru a-mi menţine motivaţia, trebuia să public în fiecare zi câte o fotografie pe contul meu de Facebook şi totodată să încerc să caut mereu subiecte noi. Lucru care s-a dovedit destul de complicat. Practic, ceea ce fotografiam în ziua respectivă, trebuia şi publicat până la miezul nopţii sau proiectul ar fi eşuat. Bineînţeles acestea erau condiţii autoimpuse, dar ţineam morţiş să nu-mi încalc promisiunile pe care mi le făcusem.
Lipsa de antrenament vizual şi-a spus la început cuvântul şi primele zile mi s-au părut de-a dreptul chinuitoare. Nu prea ştiam ce anume să fotografiez şi eram lipsit de inspiraţie. Abia după o săptămână am făcut prima imagine de care am fost mulţumit. Cum proiectul nu avea o temă clară, în fiecare zi mă gândeam la altceva şi alternam pozele făcute pe stradă cu cele făcute în interior şi luminate cu bliţuri.Am abordat o mulţime de genuri fotografice şi mi-am lăsat imaginaţia să zburde nestingherită. Am străbătut mulţi kilometri, nu ştiu exact câţi, dar cu siguranţă sute şi poate chiar mii. În fiecare zi porneam pe un nou drum şi eram determinat să reuşesc o fotografie cât mai bună pe care să o împărtăşesc cu cei care s-ar fi putut uita la ea.
În nesfârşitele mele plimbări prin oraş am văzut tot felul de scene minunate, oameni frumoşi, perechi de îndrăgostiţi, lumini şi umbre. Lucruri cărora nu le dădusem atâta importanţă îşi dezvăluiau acum adevărata frumuseţe. Pe măsură ce timpul trecea, începeam să văd cu alţi ochi lumea. Am cunoscut o serie de persoane pe care le-am surprins în fotografiile mele şi care ulterior mi-au urmărit mai departe proiectul pe pagina de Facebook. Totodată, mulţi prieteni s-au implicat activ în demersul meu fotografic şi m-au ajutat atât cât au putut. Pe unii dintre ei i-am şi fotografiat, alţii au rămas în culise. Lista lor este atât de lungă, încât nu aş putea să-i amintesc pe toţi aici, dar cu siguranţă nu i-am uitat pe niciunul dintre ei şi sunt convins că fără sprijinul lor nu aş fi reuşit mare lucru. Cu excepţia începutului oarecum anevoios, primele 3 luni au fost entuziasmante. Simţeam că eram din ce în ce mai creativ şi mai motivat. Am exersat tot felul de tehnici şi de teme fotografice şi aveam certitudinea că, indiferent ce s-ar fi întâmplat, fotografia zilei avea să fie una deosebită. Singura teamă pe care o aveam era legată de vreme, pentru că aparatul meu, un Canon EOS 20D, nu prea era protejat împotriva intemperiilor şi trebuia să am mare grijă de el, dacă doream să termin proiectul. Spre norocul meu am avut parte în general de timp frumos, iar când ploaia punea stăpânire pe oraş, găseam soluţii dintre cele mai neaşteptate. Uneori alegeam să stau în casă din varii motive. Într-una din zile m-am simţit foarte rău şi am crezut că nu voi mai reuşi să fotografiez nimic, dar până la urmă am trecut peste orice stare şi nu am renunţat. În alte ocazii, fie eram prea obosit din cauza activităţilor din ziua precedentă, fie intervenea câte o problemă care nu-mi oferea liniştea să cutreier oraşul cu inima deschisă. Atunci rămâneam în casă şi puneam biţurile la lucru într-un mod cât mai creativ cu putinţă. Au fost destule momente grele, care m-ar fi putut determina să renunţ. Iar de unul dintre ele îmi amintesc cel mai bine. Chiar după întoarcerea acasă dintr-o călătorie în Dobrogea, unde reuşisem totuşi, cu ajutorul unui laptop, să public în continuare fotografiile, am primit o veste tristă. Şi anume trecerea la cele veşnice a unei mătuşi dragi mie. Imediat urma să plec pentru înmormântare tocmai la Giurgiu şi era clar că o să-mi fie foarte greu să mai pot fotografia acolo, date fiind circumstanţele. Cu toate acestea, obosit şi îndurerat, am găsit puterea de a nu ceda. Şi spre norocul meu, un subiect deosebit mi-a apărut în cale exact când mă aşteptam mai puţin. Pe parcursul celor şase luni de fotografiat zilnic, am realizat imagini bune şi mai puţin bune. Dar dacă stau să analizez acum mai bine, cred că am avut de învăţat foarte multe în acea perioadă şi a fost un exerciţiu foarte bun pentru ochiul meu fotografic. De asemenea, am învăţat să selectez şi să previzualizez fotografia finală, chiar dacă aveam să descopăr ulterior că mai făcusem şi greşeli în acest proces. Uneori, fotografii deosebite au rămas neselectate şi nepublicate pe motive care acum mi se par ridicole şi care mai mereu erau legate de tehnica imperfectă. Dar oare la ce ajută o fotografie perfectă din punct de vedere tehnic dar lipsită de suflet? La nimic. Aceasta a fost una din lecţiile importante pe care mi le-am însuşit în urma aventurii numită “Octombrie a venit”, din care vă mai împărtăşesc câteva imagini în cele ce urmează. Apropierea de final a fost stranie. Pe de o parte mă simţeam obosit şi parcă nu mai aveam idei, iar melancolia toamnei mă făcea să-mi doresc regăsirea liniştii pierdute, dar pe de altă parte mă întrebam ce va urma după încheierea acestei aventuri. Îmi era din ce în ce mai clar că luna calendaristică octombrie avea implacabil să sosească, dar acel octombrie pe care cum îl visasem eu, urma să rămână pentru totdeauna o fantasmă. Ajunsesem la ultima fotografie şi nu mai aveam nici idei, nici inspiraţie şi nici dorinţa de a mai continua. Şase ani au trecut de atunci. Nu cred că aş mai putea acum să fotografiez atâtea zile la rând. Şi nici nu aş mai avea motive să o fac, dar mereu îmi voi aminti cu drag de acele momente când visam, speram şi chiar credeam că fotografiile mele vor face viaţa mai frumoasă acelora care le privesc.
One Comment
Sa realizezi cele 182 de poze ai alergat mai mult decat intr-o proba de maraton (42 km), ceea ce ma face sa te numesc un Forrest Gump al fotografiei. Run, Forrest, run!