Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu chiar nu am idee ce înseamnă norocul în viaţă sau în dragoste. Poate că îl am deja sau l-am avut şi nu am ştiut ce să fac cu el, cert este că mereu mi-a fost greu să-l identific şi să-l definesc într-un anume fel. Din fericire, nu acelaşi lucru îl pot spune despre norocul în fotografie. La acest tip de noroc mă pot considera un adevărat expert. Şi de aceea, în cele ce urmează, am să-mi expun teoriile “revoluţionare” legate de acest gen de noroc, vital oricărei persoane care îşi doreşte cu ardoare să devină un fotograf de succes.

Şi pentru că îmi este mai uşor să vă împărtăşesc din experienţa personală, decât să analizez norocul altora şi să risc o uşoară invidie, am să călătoresc în timp, mai exact în data de 13 iunie 2009, zi în care mă plimbam pe aleile parcului ce aparţine de Palatul Mogoşoaia şi eram în căutarea unui subiect fotografic demn de a fi imortalizat.

Evident că erau multe lucruri interesante în jur ce ar fi meritat să fie fotografiate, dar eu nu aveam ochi pentru ele. Prea puţin preocupat de impactul emoţional al imaginii, mă stresau mai mult aspecte legate de calitatea tehnică a fotografiei, de cât de clară va fi poza, cât zgomot va avea şi dacă este încadrată drept până la ultimul milimetru. Total plictisit de minunăţiile din jurul meu pe care eram incapabil să le observ, fotografiam aiurea în dreapta şi în stânga, iar apoi măream imaginea de zeci de ori pe micuţul ecran al aparatului meu de atunci, să mă asigur că până şi pixelul cu numărul 7.567.313 este clar şi perfect expus.

Marea surpriză am avut-o însă atunci când am revăzut imaginile pe monitorul unui computer. Printre ele era şi una care părea mai interesantă. Pe o bucată de beton aflată undeva într-o zonă mai izolată a parcului era scris cu albastru 17:28. Mă întrebam oare cine ar fi scris acolo aşa ceva şi oare ce ar putea însemna cele două numere? Să fie vorba de ora 17 şi 28 de minute? Sau poate vreun verset dintr-o carte sfântă? Greu de spus. Şi cum mă tot gândeam la semnificaţia lor, aproape hipnotizat de albastrul acela contrastant, observ un lucru care pur şi simplu m-a lăsat cu gura căscată: ora la care făcusem fotografia, înregistrată în datele EXIF, era chiar 17:28. În acel moment am realizat că am noroc în fotografie.

De atunci, norocul m-a urmărit peste tot şi aproape că nu mai puteam scăpa de el. Am început să văd lucruri interesante în jurul meu şi mereu se întâmpla în aşa fel încât reuşeam câte o fotografie care mi se părea perfectă. De exemplu, în această primăvară am avut privilegiul de a fotografia un concurs de nataţie pentru copii organizat de SeriousFun, la Bazinul Olimpia din Sibiu. În toată acea agitaţie generată atât de spectatori cât şi de micuţii competitori, şansele erau mici să pot realiza o imagine liniştită. Şi totuşi, la un moment dat, am avut noroc ca apele să se calmeze şi să pot surprinde reflexia dorită.

Cu altă ocazie, norocul meu fotografic a fost atât de mare încât am reuşit performanţa să fotografiez fără să am aparatul la mine. Ştiu că pare neverosimil, dar chiar aşa au stat lucrurile. Venit să mă relaxez la spectacolul din Piaţa Mare, dedicat închiderii stagiunii Teatrului de Balet din Sibiu, îl ţineam de poveşti pe fotograful oficial al evenimentului şi în paranteză fie spus, cel mai bun fotograf de balet din ţară după judecata mea şi nu doar a mea, când s-a întâmplat un eveniment total neprevăzut. Ovidiu a fost nevoit să plece din locul obişnuit de unde fotografia scena, pentru a surprinde în imagini câţiva balerini care interacţionau cu spectatorii. Mi-a lăsat mie unul dintre aparatele sale, care avea setările perfecte, obiectivul potrivit şi tot ce am mai avut de făcut a fost să apăs pe un buton în direcţia scenei.

O altă mare şansă fotografică, din acest an, este legată tot de o reprezentaţie de balet. Am avut norocul să pot fotografia “Lacul Lebedelor” şi pe prim solista Ada Gonzalez, care se reîntorsese pe scena Teatrului de Balet din Sibiu după o absenţă îndelungată. Bineînţeles că habar nu aveam de fotografia de balet şi prin urmare am declanşat în rafală, am urmărit fiecare mişcare a balerinilor şi, drept consecinţă, după terminarea celor aproape trei ore de spectacol, nu-mi mai simţeam mâinile şi umplusem şi două carduri cu fotografii. Toate acestea spre amuzamentul unor amici care avuseseră bunăvoinţa să mă transporte până acolo cu maşina şi care probabil mă considerau acum nebun pentru că fotografiasem atât de mult. Dar, am avut din nou noroc şi mi-a reuşit măcar o poză.

Deja am dat destule exemple din nelimitatul meu noroc fotografic, dar nu pot să mă abţin să nu povestesc despre cel mai mare dintre toate. Mă aflam într-o tabără de tenis la Câmpulung şi printre atâtea antrenamente grele desfăşurate pe o caniculă cumplită, îmi făcusem şi eu timp într-o seară să fotografiez un peisaj cu expunere lungă. Plănuisem de mult timp acest peisaj, dar mereu intervenea câte ceva. Ori nu aveam filtrele potrivite, ori nu găseam un subiect adecvat. De data aceasta se părea că urma să experimentez în sfârşit acea expunere lungă pe timp de zi, la care visam de ceva vreme. Dar toate planurile mi-au fost date peste cap de micuţii tenismeni, care uitaseră de joacă şi deveniseră brusc curioşi în legătură cu ceea ce făceam eu. La început mi-am zis că am ghinion şi că îmi vor strica planurile, dar apoi mi-am dat seama că, în realitate, era un uriaş noroc să pot face o fotografie aşa plină de voie bună, unor copii care îmi sunt atât de dragi şi cărora sper că le-am transmis măcar o mică parte din experienţa mea legată de tenis şi de viaţă.

Acestea fiind scrise, sper că v-aţi dat seama cum stau lucrurile cu norocul în fotografie şi sper ca în curând să aveţi şi voi norocul meu, asta dacă nu cumva îl şi aveţi deja sau l-aţi avut, dar nu aţi ştiut ce să faceţi cu el…