De când le-am descoperit pentru prima dată, filmele sience-fiction și în special cele despre călătoria în timp, m-au fascinat iremediabil. Nu demult am revăzut un clasic al genului, cunoscut în România sub numele de “Armata celor 12 maimuțe“. Cu mulți ani în urmă, când îl văzusem pentru prima oară, nu reușisem să înțeleg prea multe din el, iar finalul nu l-am apreciat deloc. Acum însă, la a doua vizionare, mi-a plăcut atât de mult încât am decis să urmăresc și serialul care a fost inspirat de filmul artistic original. Cele două excelente transpuneri cinematografice ale acestei teme atât de fascinante a călătoriei în timp, m-au determinat să evadez pentru o scurtă perioadă din cotidian și să încerc să-mi amintesc lucruri din trecut, pe care le credeam demult rătăcite în negura uitării.
Amintirile erau însă vagi, difuze și atunci am apelat la singura mașină a timpului de care dispun în acest moment, arhiva de fotografii. Astfel, am reușit să călătoresc în trecut, mai precis în toamna anului 2003, atunci când am folosit pentru prima dată un aparat de fotografiat.
Eram student în ultimul an, iar printre materiile obligatorii se număra și cursul de fotojurnalism. Câțiva dintre colegii mei studiaseră fotojurnalismul și cu un an înainte, dar ca materie opțională, pe care eu nu mă obosisem să o aleg, pentru că nu mă simțeam absolut deloc atras de fotografie. Mi se părea o pierdere inutilă de timp, iar pozele acelea de grup în care toată lumea stătea în poziție de drepți și care puteau fi făcute doar ziua în amiaza mare când era lumina cea mai puternică, mă scoteau din sărite. La fel ca majoritatea oamenilor, credeam că fotografia se rezumă la a apăsa un buton și nimic nu mi se părea mai banal de atât. Partea teoretică a cursului mi s-a părut un fel de matematică avansată, iar termeni ca ISO 400, deschiderea diafragmei sau distanța focală îmi dădeau fiori reci pe șira spinării. Era clar că oricum nu voi învăța nimic din acest domeniu atât de complicat și în același timp atât de plictisitor.
Convins că fotografia nu este de mine, mi-am zis că totuși ar fi bine să învăț și eu măcar cum se introduce filmul în aparat, așa că am întrebat-o pe profesoara care ne preda partea teoretică. Dar cum eu aveam o cameră foto foarte veche, un model Fed 5B de proveninență sovietică, am fost îndrumat spre laboratorul profesorului Marin Duicu, cel care se ocupa de partea practică a respectivului curs. Este important de menționat că fiecare student primise un film Kodak Portra VC 160 de 24 de poziții din partea facultății și că la examen, pe langă teorie, trebuia să prezentăm și un portofoliu de imagini. Partea tristă era însă că facultatea nu avea fonduri disponibile astfel încât fiecare student să primească filmul lui, așa că el trebuia împărțit cu unul dintre colegi. Așadar mie îmi mai rămâneau disponibile 12 cadre, sau cum îmi place să le spun acum, “armata celor 12 fotografii”, cu care trebuia să promovez examenul.
Spre norocul meu, profesorul Duicu, un om a cărui față radia când venea vorba de fotografie, nu numai că m-a învățat cum să montez acel film în aparatul meu rusesc, dar a și organizat, pentru studenții interesați, o excursie fotografică în “Muzeul Civilizației Populare Tradiționale Astra” din Sibiu, unde sub atenta sa îndrumare, am reușit să facem acele fotografii necesare pentru a trece cu bine de examen.
Era o dimineață cețoasă de noiembrie, iar ceața își făcea simțită prezența nu doar pe aleile Parcului Sub Arini sau pe străzile drumului spre muzeu ci mai ales în mintea mea când venea vorba de a focaliza corect o imagine, de a seta timpul de expunere în așa fel încât fotografia să nu iasă mișcată, sau când venea vorba de încadrarea bună a subiectului. Ajuns în muzeu, ceața se mai ridicase, atât la propriu cât și la figurat, dar eu deja epuizasem cele 12 fotografii și chiar dacă mai aveam încă pe atâtea disponibile în aparat, nu îndrăzneam să-i consum jumătatea de film studentului care nu se trezise așa devreme sâmbătă dimineața pentru a face fotografii alături de colegii lui. Profesoara noastră, o fotojurnalistă excelentă, era și ea fascinată de condițiile atmosferice și fotografia tot felul de subiecte în dreapta și în stânga, colegii mei mai experimentați la fel, iar eu am avut nevoie de încurajările domnului Duicu pentru a expune și cealaltă jumătate de film. Și atunci, eliberat de stres, și chiar așa novice cum eram în ale fotografiei, am reușit să capturez o imagine pe care și acum o consider deosebită.
Povestea ei este simplă. Am rugat-o pe Nicoleta, una dintre colegele mele, să joace rolul de model în interiorul unei căsuțe tradiționale românești. Ea, bineînțeles, nu prea avea răbdare și se aștepta ca eu să fi pregătit din timp setările aparatului și doar să apăs pe butonul declanșator. Lucru care nu s-a întâmplat. Am început să ajustez setări, să mă gândesc și să mă răzgândesc, iar atunci mi-a dăruit această privire care spune multe despre cât de “bun” fotograf eram atunci.
În urma acelei minunate excursii fotografice, a îndrumării profesorului Marin Duicu, și mai ales în urma succesului ulterior al acestei fotografii, care a și fost expusă vreme îndelungată în foaierul Facultății de Jurnalistică din Sibiu, am realizat că prejudecățile mele legate de domeniul scrierii cu lumină nu vor mai avea puterea să-mi stăvilească dorința mereu mai mare de a învăța toate tainele acestei frumoase pasiuni.
După terminarea facultății, a urmat pentru mine o destul de scurtă aventură în București, unde, la firma la care lucram, am primit spre utilizare primul meu aparat digital, un Sony de 3 megapixeli, cu care am cutreierat toate stațiile de metrou și am făcut fotografii interzise, fără ca măcar să știu că nu aș fi avut voie să le fac. Fotografia de mai sus a fost chiar publicată în revista Photo Magazine, pe vremea când aceasta încă mai exista.
Și dacă unii dintre voi poate se mai întreabă ce s-a întâmplat cu studentul căruia îi consumasem jumătatea de film fotografic și dacă el a reușit să promoveze examenul, ei bine, răspunsul este… da, și chiar era să primească o notă mai mare ca a mea. Dar aceasta este o altă poveste… poate am să o spun când voi avea din nou starea sufletească prielnică unei alte călătorii în timp.
