Un vechi început

A trecut mai bine de un an de când nu am mai scris nimic pe acest blog. Ultima dată când mi-am încercat condeiul digital a fost în vara lui 2020, și atunci eram încă entuziasmat de superba cometă Neowise, pe care și reușisem să o fotografiez din apropierea Sibiului. Din păcate, din acel moment, am intrat într-o stare de apatie în legătură cu tot ceea ce înseamnă fotografia. Aparatul meu de fotografiat zace și acum uitat undeva prin casă, iar zilele când străbăteam orașul în căutarea imaginii perfecte au devenit o vagă amintire. Era frumos să mă plimb pe străduțe înguste, pe poduri, prin parcuri… să caut și să-mi imaginez povești din tot ceea ce observam în jurul meu. Era o lume normală, plină de viață și semnificație.

Acum totul pare schimbat. Restricții peste restricții, măști de toate felurile, “Divide et impera” și implicit o stare de neliniște care se reflectă în lipsa mea de dorință în a mai continua cu fotografia. Am tot încercat pe parcursul anului trecut să scriu ceva, să vă povestesc ultimele mele aventuri fotografice așa cum o făceam înainte, să născocesc o poveste frumoasă și antrenantă, dar de fiecare dată nu am reușit să găsesc inspirația necesară. Scriam ce scriam și apoi totul mi se părea lipsit de sens. Am cochetat chiar și cu ideea să șterg acest blog definitiv, dar deocamdată m-am răzgândit și va rămâne aici pentru cel puțin încă un an, deși serverele și înregistrarea domeniului nu sunt tocmai ieftine.

Chiar dacă activitatea mea fotografică a fost foarte redusă anul trecut, am trăit totuși câteva momente memorabile. Unul dintre ele a fost o cățărare nocturnă pe Vârful Iezerul Caprei din Munții Făgăraș. O experiență de neuitat, care a fost posibilă grație bunului meu prieten Ovidiu Matiu. Reputat fotojurnalist la agenții de presă ca Inquam sau Mediafax, și totodată un om cu un bun simț deosebit, căruia nu îi place deloc să se laude, Ovidiu a fost unul dintre fotografii oficiali ai evenimentului “2X2 Race”, un ultramaraton montan dificil care a testat limitele alergătorilor în drumul spre cele mai înalte vărfuri din țara noastră. Am plecat, la ora 3 dimineața, din Sibiu și am urcat pe o beznă completă până pe Șaua Caprei. Ajutați doar de lumina frontalelor și cu destul echipament foto în spate, pe mine m-a cam epuizat ascensiunea, mai ales că trebuia să ajungem într-un anume loc, prielnic pentru fotografie, înaintea concurenților. Zorii acelei zile de august, ne-au dăruit însă un răsărit minunat, pe care nu l-am fi experimentat dacă nu am fi fost acolo sus, pe crestele munților.

Anul trecut am mai avut ocazia să urc pe un vârf din apropierea Sibiului, și anume pe Vârful Guga Mare. Și tot pe timp de noapte. De data aceasta, împreună cu Viorel Ghiță și gașca lui de prieteni. Viorel este unul dintre cei mai serioși cursanți pe care i-am avut de când mă ocup și cu predarea tenisului de câmp, și în același timp un artist bijutier foarte priceput. Planul era să prindem apusul chiar acolo în vârf de munte, dar din păcate am ajuns un pic mai târziu decât era planificat. Drumul de la Sibiu la Crinț este unul extrem de accidentat, și calculele ne-au fost puțin date peste cap. Asta nu ne-a împiedicat să ne bucurăm de un cer superb și mai ales de miliardele de stele care parcă se prăvăleau peste frunțile noastre. Cum ne aflam și în perioada Perseidelor, am admirat și câțiva meteori ai acestui curent, iar eu nu am ratat ocazia să și încerc fotografierea lor, fără prea mare succes însă. Totuși, când ești perseverent, uneori vine și răsplata, chiar dacă nu întotdeauna condițiile atmosferice sunt cele mai bune și nici nu ai mereu timpul necesar pentru a realiza suficiente imagini de astrofotografie.

Într-un mod cu totul și cu totul paradoxal, în anul 2021 am participat și la cele mai multe expoziții din întreaga mea “carieră” de fotograf. Am expus la Shopping City din Șelimbăr, la Primăria Sibiu și la Biblioteca Astra. Am reușit chiar să câștig concursul “Sibiu, orașul bunelor maniere” și să primesc o mulțime de laude și aprecieri, care pe alocuri m-au stânjenit. Dacă în urmă cu un număr de ani, aș fi fost în culmea fericirii cu premiile și expunerea fotografiilor mele, de data aceasta probabil contextul pandemic, restricțiile, cerficatele verzi și în general suspiciunea care și-a sădit adânc locul în inimile oamenilor, m-au făcut să fiu mai puțin entuziast ca de obicei. Și este într-adevăr straniu ca lucruri pe care le-ai sperat o viață întreagă să nu mai aibă aceeași însemnătate atunci când, în sfârșit, reușești să le obții.

Nu știu când și dacă voi mai fotografia. Deocamdată nu simt nevoia, iar pasiunea a dispărut de ceva vreme. Acum când am acces la cele mai avansate echipamente fotografice, parcă îmi lipsește totuși ceva… altceva. Și cred că este vorba de interacțiunea umană, de ieșirile în oraș cu fotoclubul de altădată, de discuțiile interminabile la o terasă cu prieteni fotografi, de glume, bucurie, veselie. Mi-aș dori un vechi început în fotografie, cu toate că știu că atmosfera minunată de acum zece ani, când aveam tehnică limitată, dar mai mulți prieteni și puneam mai mult suflet în tot ceea ce făceam, nu prea are cum să se mai întoarcă.

This entry was posted in Random and tagged , , , .

Post a Comment

Your email is never published nor shared. Required fields are marked *

*
*