Nu mi-a plăcut niciodată să alerg pe distanțe lungi. Mi s-a părut întotdeauna plictisitor și totodată extrem de obositor. De aceea nu am luat niciodată în considerare să particip la o cursă de maraton, deși în orașul unde locuiesc, Fundația Comunitară organizează, de ani buni, Maratonul Internațional Sibiu, un eveniment cu mare ecou în comunitatea locală. Aș fi putut să particip măcar la crosul de 5 km, la cursa de 10 km sau la semimaraton, dar mi-am zis mereu că alergarea de anduranță nu este pentru mine. Singurele mele legături de până acum cu maratonul de la Sibiu au fost câteva mici donații pentru unele dintre cauzele caritabile pentru care se aleargă an de an, și câteva fotografii realizate în toamna lui 2021, la o ediție a competiției organizată în plină pandemie de coronavirus.
Sfârșitul anului trecut credeam că va reprezenta și un sfârșit fotografic în ceea ce mă privește. Nu mai simțeam nicio tragere de inimă în legătură cu fotografia și probabil că lucrurile ar fi stat așa și astăzi, dacă nu aș fi fost căutat de Gabriela Cuzepan, coordonatoarea fotografilor de la Maratonul Internațional Sibiu, care mi-a propus să mă alătur echipei făuritorilor de imagini. Fără să stau foarte mult pe gânduri, am acceptat să mă ocup în prima zi de zona Parcului Sub Arini, iar a doua zi să fotografiez cursele copiilor din Centrul Istoric al Sibiului.
Pe măsură ce se apropia evenimentul, mi-am dat seama că emoțiile mele deveneau tot mai intense, pentru că una este să faci fotografii de plăcere și cu totul altceva să-ți iei angajamentul că vei surprinde imagini variate și inedite dintr-o zonă atât de vastă cum este Parcul Sub Arini. Mă gândeam tot mai des dacă voi fi în stare să imortalizez ipostaze cel puțin la fel de interesante ca în anul precedent, când fotografiasem fără vreo urmă de presiune. Așadar, am ajuns în parc cu o jumătate de oră înainte de startul primei curse, programată să înceapă la ora 8:30. Am studiat puțin lumina de dimineață și am constatat că prezenta anumite provocări, dar imediat am găsit reglajele potrivite pentru aparat și am făcut primele teste. Iar la momentul când au sosit primii alergători, eram pregătit 100%.
În următoarele patru ore am fotografiat cam tot ce se putea fotografia, deși experiența mi s-a părut copleșitore. Concurenții veneau parcă de peste tot și sunt convins că fiecare dintre ei ar fi vrut să rămână cu măcar o imagine a bucuriei, amestecată cu efort fizic, care le-a fost oferită de acest maraton. Nu știu cum a fost în ceilalți ani, dar parcă am vrut să cred că oamenii se bucurau de libertatea de a alerga și de a se întâlni fără restricții și fără teama de boală. De fiecare dată când mă vedeau pe traseu, alergătorii făceau tumbe, mă salutau sau arătau semnul victoriei, pentru că în definitiv terminarea unei curse reprezintă și o izbândă asupra propriei persoane și a limitelor fiecăruia.
Pe tot parcursul întrecerii, am încercat să suprind ipostaze cât mai variate și de aceea m-am plimbat în lung și în lat prin tot parcul Sub Arini, pentru ca la finalul primei zile să constat că am terminat și eu o cursă de 10 km, dar cu aparatul la gât și cu geanta foto în spinare. Iar prin locurile prin care m-am perindat, am întâlnit mereu voluntari entuziaști și dornici să-i ajute și să-i încurajeze pe concurenți. Chiar dacă nu am avut număr de concurs, la unul dintre punctele de alimentare am primit și eu un binemeritat pahar cu apă care să mă determine să fotografiez în continuare, și pe această cale vreau să le mulțumesc celor care m-au sprijinit.
Atât sâmbătă cât și duminică, am asistat la tot felul de scene emoționante și în același timp pline de umor care s-au petrecut pe traseu, dar sunt convins că multe dintre poveștile maratonului au stat bine ascunse de aparatul meu foto. Din fericire, colegii mei din echipa fotografilor nu au lăsat prea multe momente deosebite să le scape și de aceea cred că s-au adunat suficiente imagini bune chiar pentru o viitoare posibilă expoziție. Și dacă tot veni vorba de momente speciale, două mi-au rămas în memorie și totodată sunt păstrate pentru eternitate: fiica ajutându-și mama să urce o pantă abruptă la cursa de 10 km, și un tată îmbrăcat la fel ca micuța lui concurentă, pe care o ajuta să încheie cursa copiilor de 4 și 5 ani.
Micuții alergători, încurajați la tot pasul de părinții lor, au parcurs distanțele rezervate fiecărei categorii de vârstă cu mult entuziasm și cu dorința de a se remarca, chiar dacă nu s-a contabilizat niciun timp și nu a existat vreun clasament. Am văzut atât de multă determinare și hotărâre pe chipurile unora dintre copii, dar și confuzie, lacrimi și deznădejde pe fețele altora. Din fericire, voluntarii au fost din nou pregătiți să intervină în cazul celor mai puțin obișnuiți cu alergarea. Cu siguranță, mulți dintre ei vor râmâne cu pasiunea maratonului și în viitor când vor deveni adulți. Până atunci însă, mai au timp să-și ia zborul spre visele frumoase pe care ți le oferă doar copilăria.
Ajunși la finalul poveștii, nu pot decât să mai spun că pentru mine această competiție atât de iubită de sibieni și nu numai, a reprezentat un adevărat maraton al renașterii mele fotografice. Simt acum că mi s-a reaprins din nou pasiunea pentru fotografie și că este cazul să nu renunț la lucrurile care mi-au adus atâtea satisfacții de-a lungul anilor, chiar dacă uneori oricui i se poate părea că ceea ce face nu mai are niciun sens. Și poate că și pentru alergători, organizatori, sponsori, acest maraton să fie tot unul al renașterii și al revenirii la momentele frumoase și senine din anii anteriori.
