De multă vreme nu mai reușisem să îmi fac timp pentru o plimbare fotografică. De fapt, timp aveam berechet, dar problema cea mare era cu motivația personală. Din nu știu ce motiv, în ultima vreme nu mai găsesc bucuria de altădată atunci când fotografiez. Nu mă mai entuziasmează nici rezultatele finale, nici lucrurile noi pe care le descopăr atunci când plec într-o călătorie, fie ea și o scurtă plimbare prin parcul Sub Arini, pentru că de călătorii în adevăratul sens al cuvântului nu am mai avut parte în ultima perioadă. Să car aparatul și obiectivele după mine mi se pare foarte dificil, le simt aproape ca pe niște pietre de moară care îmi stau atârnate de gât, gata să mă afunde și mai mult într-o stare de plictis generalizat. Nici măcar când am aflat că urmează pe cerul patriei o eclipsă parțială de soare, nu m-am pregătit în niciun fel pentru ea.

Nu am mai umblat sute de kilometri în căutarea imaginii ideale și nu m-am mai obosit nici măcar să-mi caut din timp filtrele ND, rătăcite undeva prin colțurile apartamentului. Noroc că am dat din pură întâmplare peste ochelarii de la eclipsa totală din 1999 și mi-am zis în sinea mea că dacă avea să fie senin, am să mă uit vreme de câteva minute la fantasticul dans ceresc dintre Lună și Soare.

S-a văzut frumos prin ochelarii fumurii, așa că am făcut un efort “supraomenesc” și am șters de praf aparatul și un obiectiv 70-200 de la Tamron, dar de îndată ce am început să fotografiez mi-am dat seama că nu am șanse de reușită. Nici măcar la niște setări extreme de 1/8000, ISO 50 și f/22, umbra lunii nu se putea înregistra pe suprafața senzorului, lumina soarelui fiind mult prea puternică. În ciuda eșecului evident, am continuat să fotografiez. Nu știu nici eu de ce, mai ales că, nu cu mult timp înainte, citisem undeva că este un semn de prostie să faci același lucru în același fel de mai multe ori și să aștepți rezultate diferite. Dar se pare că de data aceasta s-a aplicat în cazul meu binecunoscuta zicală românească “Prost să fii, noroc să ai.”, pentru că un strat subțire de nori a acoperit soarele și astfel expunerea a devenit ideală, iar fotografia s-a transformat dintr-o dată, dintr-un dezastru total, în ceva spectaculos.

Nu cu mult timp înainte de eclipsă, am fost într-o plimbare până la Cisnădioara, la Kunsthaust 7B, unde artistul vizual Daniel Munteanu și-a prezentat, pentru a doua oară pe meleaguri sibiene, expoziția sa “Transience – The Impermanence of Being”. Acolo am văzut o mulțime de fotografii mișcate, realizate cu tehnica ICM (Intentional Camera Movement) și bineînțeles că nu m-am putut abține să nu-l copiez pe artist și să-mi încerc și eu norocul cu turnul Bisericii Evanghelice din Sibiu, pentru că idei pentru un alt subiect oricum nu mai aveam. Este drept că atunci când vezi numai terase peste tot, mulțimi de oameni care se înghesuie la târguri și bâlciuri, sau brazi de Crăciun de plastic montați încă din luna noiembrie, toate în numele profitului și a unei eficiențe economice cât mai mari, nu îți mai vine decât să îndrepți aparatul de fotografiat spre cer sau spre turlele bisericilor.

Așa că am fugit cât mai departe, spre locurile cele mai retrase din parcul Sub Arini. Eram doar eu și aparatul de fotografiat. M-am plimbat ore întregi și m-am gândit la multe persoane și întâmplări din viața mea recentă, iar din când în când am mai apăsat și butonul declanșator, mai ales când lumina caldă a toamnei părea să sculpteze lucrurile din jur într-un mod cum nu mai fusese văzut probabil niciodată până atunci.

Chiar dacă era o zi senină și relativ călduroasă, puțini oameni ieșiseră la plimbare în parc, ceea ce m-a mirat oarecum, dar pe de altă parte m-a și bucurat pentru că astfel puteam să-mi găsesc liniștea necesară pentru a-mi imagina compoziții deosebite. Și cum lăsasem acasă obiectivele moderne și nu aveam la mine decât niște obiective vechi cu comenzi manuale, care mă încetineau în mod evident, trebuia să fiu și mai receptiv la mediul înconjurător și la toate lucrurile care se vedeau peste tot în jurul meu.

În mod special mi-a plăcut felul în care lumina caldă a soarelui după-amiezii se reflecta din galbenul puținelor frunze care încă se mai agățau de ramurile copacilor, așa că am încercat să le fac și acestora câteva fotografii. Lumina deosebită în combinație cu imperfecțiunile obiectivelor, au oferit un farmec aparte acestor imagini, care probabil nu ar fi ieșit așa dacă aș fi folosit un obiectiv modern, tratat împotriva tuturor erorilor optice și aberațiilor cromatice. De aceea, uneori, când fac fotografie doar pentru mine și nu pentru vreun client, care are inevitabil anumite așteptări, îmi permit luxul să folosesc aceste obiective vechi care pe vremuri aparțineau aparatelor pe film SLR cu montură M42.

Soarele a coborât apoi încet sub linia orizontului, dar din păcate nu am văzut apusul din cauza câtorva blocuri mult prea înalte din cartierul Valea Aurie, așa că am pornit pe jos spre casă spunându-mi în șoaptă că a meritat să fac această plimbare și că oricât de greu mi s-ar părea uneori să mai găsesc motivația necesară pentru a fotografia, merită să depășesc toate obstacolele mai mult autoimpuse decât reale.