De când am participat pentru prima dată la Astrofoto, un prestigios concurs de astrofotografie organizat la Târgoviște cu ani în urmă, mă străduiesc să nu ratez nicio eclipsă de lună sau de soare, vizibilă de pe teritoriul României. Uneori reușesc să și fotografiez aceste eclipse, dacă șansa îmi surâde. De multe ori însă, condițiile atmosferice nu sunt prielnice și oricât de bine aș plănui viitoarea imagine, norii, ceața sau furtunile de zăpadă se interpun între aparatul meu de fotografiat și magnificul spectacol ceresc. Descurajat de atâtea ocazii ratate, la eclipsa parțială de lună prin penumbră de anul acesta n-am mai planificat nimic și nici n-am mai avut așteptări.

Mi-am luat doar aparatul pe umăr, alături de un teleobiectiv cu o focală de 200 mm, și am pornit pe străzile Sibiului în căutarea unei locații cu vedere bună spre Munții Făgăraș, locul de unde urma să răsară luna eclipsată. În zilele precedente, precum și în dimineața acelei zile, crestele Făgărașilor fuseseră greu vizibile și de aceea nu îmi făceam mari speranțe că lucrurile vor sta altfel pe timpul eclipsei.

Dar aveam să mă înșel amarnic. Cerul era de un albastru imaculat, iar lumina caldă a razelor de soare, scălda orașul într-o nuanță aurie, de parcă toate casele ar fi fost poleite cu prețiosul metal. Atunci am simțit că urma să fie una dintre acele zile minunate, în care voi avea privilegiul să fiu martorul unui fenomen astronomic deosebit. Altădată aș fi fotografiat orașul și străduțele lui întortocheate, așa cum am făcut-o de atâtea ori înainte, dar am ales să trec aproape nepăsător pe lângă locurile unde în anii precedenți surprinsesem imagini interesante, dar care acum erau eclipsate de ceea ce anticipam că urma să se întâmple acolo sus pe cer.

Cu pași grăbiți și inima aproape sărindu-mi din piept, am parcurs în viteză drumul de la strada Cetății până la Podul Gării, locul public aflat la cea mai mare înălțime de unde aveam vizibilitate bună spre munți. Mai erau câteva minute și soarele avea să coboare sub linia orizontului, iar luna să apară din spatele vârfurilor înzăpezite ale munților. Știam exact direcția și ora la care urma să se întâmple acest lucru și am așteptat cu răbdare, dar și cu mare emoție acel moment. Lumina ambientală scădea din ce în ce mai mult și începusem să mă îngrijorez că până ce luna va escalada munții, ei vor deveni invizibili pentru aparatul de fotografiat, a cărui latitudine de expunere este totuși destul de limitată. Din fericire, temerile mele s-au dovedit a fi nefondate și un entuziasm de nedescris m-a cuprins atunci când am zărit luna eclipsată răsărind.

Se spune că eclipsele de lună ar avea influență asupra destinului oamenilor care le privesc. Nu știu dacă este adevărat și nici măcar nu pot spune dacă tot ceea ce ni se întâmplă în această viață, persoanele pe care le întâlnim, alegerile pe care le facem, sunt predeterminate sau totul este hazard și întâmplare. Uneori ai impresia că ești stâpânul propriei vieți, pentru ca la scurt timp să realizezi că nu ești nimic mai mult decât un fir de praf de stele purtat pe aripile vântului schimbării. De aceea, de cele mai multe ori când admir un apus de soare, un cer înstelat sau o eclipsă, mă cuprinde o stare contemplativă și o nostalgie profundă.

Întunericul se instala cu repeziciune și știam că munții înzăpeziți urmau să se cufunde în noapte. Iar o lună plină pe cerul negru este o imagine mult prea comună pentru ca fotografia să mai prezinte vreun interes pentru cineva. Și chiar când mă pregăteam să las aparatul din mână și să privesc pentru ultima dată minunata priveliște ce se desfășura în fața ochilor mei, zăresc prin vizor siluetele a două păsări. Instinctiv, apăs butonul declanșator al aparatului și imortalizez poate imaginea cea mai dragă mie a seriei de fotografii cu eclipsa de lună prin penumbră, din seara zilei de 5 mai 2023.

Mai târziu, în acea seară, când luna era deja sus pe cer și eclipsa aproape imposibil de distins cu ochiul liber, am revăzut fotografiile pe ecranul computerului și am retrăit emoțiile pe care le experimentasem puțin mai devreme. Privindu-le rând pe rând, mi-am amintit de o melodie pe care o ascultam foarte des cu ani în urmă și care se intitulează “To the moon and back“. Am început să o fredonez ușor și cred că era timpul potrivit să ies din starea de visare și să revin cu picioarele pe Pământ, pentru că orice călătorie până la Lună are și un drum înapoi spre realitate.

Iar realitatea mea fotografică din ultima perioadă constă în imagini spectaculoase de la meciuri de fotbal, în suprinderea unei veverițe participante la Maratonul Internațional Sibiu, într-o expoziție de grup la Galeria Uniunii Artiștilor Plastici din Sibiu, precum și în alte proiecte pe care le voi dezvălui la timpul lor. Pentru că… nu-i așa? …”de acum înainte este suficient timp pentru toate”.