De multă vreme nu mai reușisem să îmi fac timp pentru o plimbare fotografică. De fapt, timp aveam berechet, dar problema cea mare era cu motivația personală. Din nu știu ce motiv, în ultima vreme nu mai găsesc bucuria de altădată atunci când fotografiez. Nu mă mai entuziasmează nici rezultatele finale, nici lucrurile noi pe care le descopăr atunci când plec într-o călătorie, fie ea și o scurtă plimbare prin parcul Sub Arini, pentru că de călătorii în adevăratul sens al cuvântului nu am mai avut parte în ultima perioadă. Să car aparatul și obiectivele după mine mi se pare foarte dificil, le simt aproape ca pe niște pietre de moară care îmi stau atârnate de gât, gata să mă afunde și mai mult într-o stare de plictis generalizat. Nici măcar când am aflat că urmează pe cerul patriei o eclipsă parțială de soare, nu m-am pregătit în niciun fel pentru ea.
Nu am mai umblat sute de kilometri în căutarea imaginii ideale și nu m-am mai obosit nici măcar să-mi caut din timp filtrele ND, rătăcite undeva prin colțurile apartamentului. Noroc că am dat din pură întâmplare peste ochelarii de la eclipsa totală din 1999 și mi-am zis în sinea mea că dacă avea să fie senin, am să mă uit vreme de câteva minute la fantasticul dans ceresc dintre Lună și Soare.
