Era o dimineaţă friguroasă de octombrie, iar soarele avea să răsară abia peste o oră şi jumătate, dar eu eram deja îmbrăcat şi pregătit de plecare. Verificasem aparatul, trepiedul şi celelalte echipamente cu o zi înainte şi tot ce mai aveam de făcut era să-l aştept pe bunul meu prieten I.D. Teompa să mă ducă cu maşina la locul stabilit. De ceva vreme visam cu ochii deschişi la o scenă romantică pe peronul unei gări, o scenă tristă şi plină de melancolie, pe care doream să o surprind într-o fotografie. La vremea respectivă, nu-mi dădeam seama că nu aveam posibilitatea să fac ceea ce îmi propusesem, mai ales din motive tehnice, şi speram din toată inima că voi putea să transpun în realitate imaginea pe care o aveam în minte. După un drum cu ceva peripeţii, am ajuns în gara Şelimbăr şi am avut norocul să întâlnim acolo o doamnă impiegat foarte prietenoasă care a înţeles că nu suntem terorişti şi că tot ceea ce ne dorim este să facem nişte teste pentru o poză mai deosebită care urma să fie realizată cu altă ocazie. Chiar dacă s-a mirat puţin din cauză că am ajuns acolo la ora 05:30 dimineaţa, ne-a lăsat să montăm trepiedul între linii şi ne-a promis că ne va avertiza în cazul în care vreun tren ne va deranja activitatea.

Continue reading »